Realizarea „cadastrului apelor”, anunțată săptămâna trecută de Ministerul Mediului, pune o cărămidă importantă în construcția proiectului prin care România vrea să-și protejeze 10% din habitatele naturale terestre și marine, în conformitate cu obiectivul stabilit în Strategia Europeană pentru Biodiversitate 2030.
Pe lângă cele aproximativ 700.000 de hectare de păduri care vor fi strict protejate și excluse de la tăieri cu scop comercial, sperăm că realizarea cadastrului apelor va facilita includerea în protecție strictă a ecosistemelor acvatice și a zonelor umede adiacente, împreună cu zonele tampon de protecție aferente, reprezentate în special de pădurile ripariene.
Până în prezent, atenția consorțiului care se ocupă de acest proiect finanțat prin PNRR s-a axat în mare parte asupra pădurilor din fondul forestier național, probabil și datorită faptul că aici evidențele administrative sunt mai clare. România trebuie să țină cont însă de principiul funcționalității și al reprezentativității și să includă în protecție mai multe tipuri de ecosisteme, deoarece toate contribuie la conservarea biodiversitatii și, în final, la asigurarea bunăstării și sănătății noastre.
Trebuie să fim conștienți că nu doar pădurile formează matricea biologică generatoare de servicii ecosistemice. Ecosistemele acvatice, cu malurile și vegetația ripariană, cu diversitatea mare a speciilor localizate aici, contribuie semnificativ la:
- epurarea biologică și retenția poluanților ce afectează calitatea apei;
- diminuarea riscului de inundații prin aplicarea soluțiilor bazate pe natură;
- conectivitatea ecologică longitudinală a cursurilor de apă;
- conectivitatea și zonele de refugiu pentru specii terestre, în zone cu peisaj dominat de culturi agricole intensive (lipsit de astfel de avantaje).
Colonizarea uscatului de către specii s-a bazat pe capacitatea structurilor vii de a îngloba și transporta mediul acvatic în mediul terestru. Această internalizare a mediului primordial al vieții se face utilizând mecanisme de absorbție și ingerare a apei, de conservare și prevenire a pierderii apei și de eficientizare a utilizării acesteia. În anii ce vin apa dulce va fi mai puțină, iar regimul hidrologic va suferi tot mai des perturbări. Să învățăm de la natură și să schimbăm felul în care gestionăm râurile. Nu este util, decât poate punctual, să grăbim apa să plece prin îndiguirea malurilor, decolmatări, regularizări. Dimpotrivă, apa trebuie păstrată în cotloanele sale naturale și protejată de vegetația ce o purifică și susține viața din mediul acvatic.
Când vorbim de zone de protecție strictă, nu trebuie uitată nici componenta legată de costuri sau de capacitatea administrativă de implementare a măsurilor de conservare. Apele, malurile acestora și vegetația instalată natural aici beneficiază de prevederi legale care instituie deja un regim diferențiat de protecție de-a lungul cursurilor de apă și a zonelor umede adiacente:
- Legea apelor – instituie criterii spațiale pentru stabilirea unor zone tampon de protecție și stabilește regimul de management pentru pădurile din albiile majore;
- Directiva nitrați – instituie criterii spațiale pentru stabilirea zonelor tampon de protecție împotriva poluării cu nitrați din surse agricole.
Săptămâna trecută am transmis o scrisoare Ministerului Mediului prin care îi solicităm organizarea unei dezbateri privind dezvoltarea metodologiei de desemnare și prioritizarea zonelor care urmează să fie protejate.
WWF s-a implicat activ în întregul proces și a trimis, încă de la începutul anului trecut, propuneri clare pentru identificarea și desemnarea zonelor de protecție strictă atât pentru păduri, cât și pentru habitatele acvatice și peisajele mozaicate silvopastorale.