comunități din Maramureș

Pe drumul lemnului,  în inima Maramureșului: de la meșteșug la punte între generații (II)

În România, lemnul are o poveste de secole, căci românul adevărat l-a prețuit dintotdeauna și l-a transformat în adevărate opere de artă populară. Lemnul ales, uscat și meșteșugărit cu grijă a dus mai departe valorile și simbolurile naționale. Milioane de gospodării, la care se adaugă și instituții publice, se încălzesc astăzi cu lemn de foc, astfel că nu putem ignora impactul pe care arderea acestuia îl are asupra poluării aerului. În asemenea condiții, utilizarea lemnului astfel încât acesta să capete o valoare mai mare culturală și economică este esențială nu doar pentru a atinge neutralitatea climatică, dar și pentru a duce mai departe valorile și simbolurile care definesc identitatea românească.

tradiții Maramureș
Mocănița Maramureș

Am povestit într-un alt articol despre începutul călătoriei noastre în Țara Lăpușului, pe drumul lemnului. Aici am descoperit de la singurul meșter popular local care încă sculptează în lemn despre cât de importantă este această resursă pentru comunitatea locală și cum folosit în mod sustenabil, poate contribui la transmiterea valorilor naționale din generație în generație.

Ne-am adăpostit apoi în curtea Muzeului Etnografic și de Artă Populară, denumit și ”Casa Lăpuşeană”, o casă acoperită cu șindrilă care amintește de construcțiile de odinioară. În curte, un grup de femei îmbrăcate în haine tradiționale, ne așteptau pe două bănci de lemn, cu povești de viață strâns legate de cultura lemnului. Pe fiecare cămașă din portul popular, simboluri precum coarnele de cerb, păsările, dinții de lup, florile și copacul vieții, amintesc de legătura strânsă a comunității cu natura și divinitatea. Rând pe rând, poveștile scot la iveală aceeași dragoste pentru lemnul care face parte din viața de zi cu zi, de la casa în care au crescut la războiul de țesut la care încă mai fac cămăși și poale pe timp de iarnă.

“Mie mi-o făcu-o drăguțul când am fost fată”, ne-a povestit mândră tanti Victoria, în timp ce ne arăta fusul din tufă de alun la care încă toarce pentru a face pânză de casă. Lângă ea, tanti Reghina făcea brățări din mârgele tot pe un suport de lemn, meșteșug pe care l-a deprins din familia de meșteri populari.

“Încercăm să ducem tradiția mai departe, bunca a țesut, a lucrat, tors - mama m-a învățat pe mine și eu învăț mai departe copiii în localitate la ateliere, dar și în Lăpuș și Baia Mare. Țes, torc, fac mărgele, împletesc; la noi se păstrează tradiția și ne bucurăm că o păstrăm.”

tradiții Maramureș
tradiții Maramureș

La o casă peste drum, o altă mătușă ne povestește în fața cuptorului în care se coc colaci tradiționali, despre anii în care a plantat puieți la una din pepinierele din zonă, cot la cot cu bărbații din sat. Cultura lemnului i-a însoțit timp de generații, astfel că astăzi sunt purtători ai acestor tradiții despre care istorisesc cu mândrie oricărui vizitator care trece pragul Casei Muzeu, în căutarea obiectelor autentice românești. De altfel, muzeul adăpostește zeci de astfel de obiecte de artă și uz pastoral, multe încă funcționale, aduse chiar de locuitorii din sat și care au aparținut “mamei mamii mamuchii”. 

Peste 90% din obiecte sunt din lemn, ceea ce reflectă influența puternică a culturii în viața comunității maramureșene. Printre acestea se regăsesc linguri din lemn, melița de cânepă, covata pentru baie sau de frământat pâine, recipiente pentru făină și sare, obiecte cu ajutorul cărora erau spălate hainele, precum și un mixer din lemn, realizat ca urmare refolosirii vârfului de la bradul de Crăciun. “Lemnul l-a însoțit pe țăranul român de la leagăn la mormânt, a fost și leagăn, și casă, și masă, și pat, și pătuț, și biserică, și toacă care să îl cheme la rugăciune, i-a fost și sicriu și cruce”, ne-a povestit doamna Călina Mârzac, muzeograf și coordonator al activităților din zonă. 

“Vrând nevrând, natura îți dă hrana de toate zilele, te păzește, te adăpostește, plus materia primă, atât pentru hrană cât și pentru adăpost.”

În timp ce comunitatea s-a adaptat la condițiile actuale, au păstrat cu mândrie respectul față de resursele de lemn și au realizat că nu se pot îndepărta de la obiceiurile străvechi transmise de înaintașii lor. Mai mult decât atât, membrii comunității au înțeles nevoia de a nu doar păstra tradițiile, ci și de a le transmite mai departe și de a crea astfel o punte de legătură între generații. Lemnul a devenit în aceste condiții nu doar o resursă esențială pentru păstrarea unicității tradiției locale, dar și materie primă care atunci când este valorificată corespunzător, poate aduce beneficii comunității locale și naturii de care aceasta a fost strâns legată dintotdeauna. Cu acest gând am părăsit satul Rogoz, nu înainte de a vizita biserica de lemn, înscrisă în patrimoniul UNESCO, care amintește în inima satului de simbolurile sacre ale zonei, dar și de un trecut pe care localnicii îl reamintesc cu mândrie, căci înglobează însăși identitatea comunității și tradițiile transmise de demult.

Casa Muzeu Rogoz
biserica din lemn Rogoz

Ziua următoare ne-a purtat pe un alt drum al lemnului în zona Maramureșului, către singura cale ferată forestieră funcțională din România. Mulți sunt cei care se abat de la drum pentru a vizita măcar o dată Mocănița de la Vişeu de Sus, în timp ce istoria locului, ecartamentul îngust care se întinde pe zeci de kilometri de-a lungul râului și locomotivele cu aburi nu încetează să impresioneze. Străbătând pădurile de fag, Mocănița trece în cele din urmă printr-o poartă maramureșeană și pe lângă o troiță a locului, amintind de tradițiile zonei Maramureșului. 

În timp ce căile forestiere din Europa au fost închise rând pe rând și au fost înlocuite cu proiecte de infrastructură ce perturbă habitatul natural, câteva logomotive cu abur își continuă neobosite activitatea în Vișeu de Sus și transportă lemn și turiști de-a lungul râului. În drumul său, pe o distanță de 20 de kilometri, Mocănița consumă aproximativ 30kg de cărbune, 7 metri steri de lemn, 6 mc de apă și alți 15l de diferite tipuri de ulei, pentru ca apa să fie transformată în vapori prin arderea combustibilului. În aceste condiții, Mocănița este dovada vie a transportului de altădată și un alt exemplu al legăturii strânse a comunităților locului industria prelucrării lemnului.

Mocănița Maramureș
mănăstirea Bârsana

Celebrele porți sculptate maramureșene și biserici înalte din lemn se regăsesc și în drumul spre unul dintre cele mai mari orașe din zonă, Baia Mare, care la rândul său găzduiește un muzeu în aer liber cu case specifice Maramureșului. Mai puține, ce-i drept, după cum am auzit de atâtea ori în poveștile localnicilor, însă încă dovezi vii ale unei culturi stâns legate de natură, de lemnul ca resursă de preț și valorile naționale. Îndepărtându-ne de Vișeu, am purtat cu noi obiceiurile străvechi de prelucrare a lemnului, pregătiți să le ducem mai departe. Am înțeles astfel că tradiția continuă, prin aceleași biserici înalte, porți sculptate și obiecte de uz casnic și de cult care păstrează cioplite însăși cultura românească. Fiind valorificat după obiceiuri sfinte, lemnul capătă astfel o viață mai lungă, în timp ce comunitatea trăiește în continuare în armonie cu natura. Descoperă și tu cum poți valorifica superior lemnul și cum să ducem mai departe tradițiile, pe pagina noastră!

Drumul lemnului, din pădure în casa ta

Află mai multe despre drumul lemnului, din pădure în industrie și în comunități, și cum poate fi acesta valorificat în mod sustenabil:

Scroll to Top