Diana Cosmin: „Grija pentru natura e formata, in esenta, din lucruri mici care nu se vad”

Diana Cosmin  ne povestește într-un interviu #actionezpentrunatura de ce nu e nevoie să ai o medalie pentru „cel mai sustenabil lifestyle”, ci să-ți asumi acest stil de viață. Despre lifestyle ea a scris mulți ani pentru Forbes România, iar de ceva timp adună povești despre ce-I „fin și fain” pe finesociety.ro.

1. De ce este importantă pentru tine natura?

Natura ar trebui să fie importantă pentru noi toți, fiindcă înseamnă viață, dar cred că relația cu natura se formează în copilărie. Dacă nu înveți de mic să iubești natura, s-o simți și s-o înțelegi, mai târziu toate îndemnurile de a o proteja par așa, o chestie teoretică, un sfat abstract.

În cazul meu, au contribuit mult verile petrecute în copilărie în Ardeal, în satul bunicului meu, Poiana Ilvei, în apropiere de Năsăud. Ca un copil născut în București, la bloc, printre betoane, Poiana Ilvei a fost pentru mine întâlnirea cu natura.

Acolo am învățat despre sezonalitate, am simțit prima oară mirosul de fân proaspăt-cosit, mi-am făcut locurile mele de citit în livada de meri a bunicului, ba chiar am și un deal al meu. „Al meu” vorba vine, în sensul că e un loc preferat de mine, de unde se vede toată valea și e practic o mare de verde. E cel mai liniștitor loc din lume pentru mine: nu auzi decât vântul și, din când în când, sunetul trenului în depărtare. Când mă gândesc la natură, asta e imaginea care îmi vine în minte și nu pot să mă gândesc cum ar fi să nu mai existe această minunăție sau să se degradeze.

2. Unde sau când s-a întâmplat momentul de revelație în care te-ai hotărât să schimbi ceva?

Deși am fost crescută cu iubire pentru natură, recunosc că în afara lucrurilor de bază – să nu lași murdărie în natură, să nu tai copaci aiurea, să nu distrugi – nu am fost o generație care să știe multe despre reciclat, sustenabilitate și alte lucruri care, pentru copiii de azi, sunt firești și nativ-însușite.

Obiceiurile mele în acest sens s-au pus strat peste strat, treptat, nu a fost un anumit moment, o revelație, ci multe lucruri mici. Maturizarea aduce cu sine un soi de responsabilizare, de asumare. Îți dai seama că existența ta pe acest pământ lasă urme, și nu doar metaforic, ci cât se poate de concret: gunoi, deșeuri, resurse folosite.

Așa am început să-mi doresc să las cât mai puține lucruri urâte în urmă, să fiu mai cumpătată, să am și mai mult respect față de natură. Recunosc, s-a potrivit și cu firea mea minimalistă, în care m-am „așezat” cum se cuvine în ultimii trei-patru ani.

Fotografie din arhiva personală.

3. Ce te-a motivat să faci o schimbare și ce te motivează să te ții de schimbarea aceasta?

Eu am o teorie legată de acest lucru: cred că schimbările reale nu vin decât din interior, dintr-o convingere adâncă. Altfel, dacă e doar un lucru care ți se susură la ureche și în care tu nu crezi, nu te vei ține de el pe termen lung.

Să nu uităm că grija asta pentru natură e formată, în esență, din lucruri mici care nu se „văd”. Sunt între tine și tine. Nu te filmează nimeni când duci gunoiul, nu faci story-uri de lângă pubelă, nu știe nimeni, la urma urmei, dacă tu ai aruncat o pungă de plastic în pădure, în loc s-o iei acasă. E viața ta privată. Așadar, dacă nu îți dorești cu adevărat să trăiești altfel, dacă nu e o convingere asumată total, nu poți să te forțezi în acest sens. Poate doar cu legi foarte stricte, cum se întâmplă în afară, dar la noi încă nu este cazul.

Eu mi-am dat seama că în mintea mea s-a făcut declicul definitiv și irevocabil acum o lună, când am fost o săptămână la Sinaia și în acel interval am ținut un regim alimentar format din multe pachețele, cutii și cutiuțe.  Apartamentul în care stăteam nu avea o pubelă pentru Fracția Uscată, era doar o pubelă de gunoi menajer, așa că ne-am întors la București cu un troller mic în portbagaj și… trei sacoșe imense, cu toate cutiile și ambalajele respective. Chiar mă gândeam că, oricine m-ar fi privit în timp ce le încărcam în portbagaj ar fi zis că sunt nebună să mă întorc cu trei plase pline de carton (pe care le-am și strâns, zilnic, cu religiozitate), dar pentru mine altă variantă nu exista. Deja era un reflex asumat. Cum spuneam, nu scrie pe fruntea mea că reciclez, n-am vreo medalie de „cel mai sustenabil lifestyle” la gât. Nu știe nimeni. Dar eu știu.

4. Cum crezi că s-ar schimba lumea dacă ar fi mai mulți ca tine, care vor acționa spre protejarea naturii?

Eu cred că sunt mulți oameni ca mine, ba chiar mulți oameni mult, mult mai organizați ca mine, cu state vechi în acest domeniu.  Mereu am spus că nu sunt un model, sunt un om care se străduiește, un „work in progress”.

De multe ori oamenii se crispează la gândul că trebuie să trăiască „perfect”, ireproșabil, și uneori nici nu mai încearcă, de teamă că oricum n-o să le iasă. Ideea e să începi cu pași mici și să faci tot ce poți. Asta e cel mai bun lucru pe care-l putem face, fiecare dintre noi.  Asta… și să ne educăm. Să citim, să aflăm, să căutăm, să nu stăm în ignoranța lui „Eu nu știu, n-am auzit”, fiindcă e păcat, avem atâtea resurse la dispoziție ca să „creștem” și să înțelegem mai bine impactul nostru asupra planetei.

5. Cum crezi că ar putea contribui și alții la acest efort de protejare a naturii?

Eu una cred în lucrurile zilnice. Multe, mici, constante. Ele sunt baza: cum trăiești zi de zi, cât consumi și cât arunci, cum te comporți cu natura, câte chiștoace arunci pe geam (un obicei oribil, pe care eu îl văd zilnic prin oraș), cât respect ai față de natura care te înconjoară, cât de mult îți pasă, cât irosești.

Oamenii au adesea viziuni extreme: ori nu le pasă deloc, ori se duc într-o zonă a radicalismului de tipul „Nu ar trebui să mai mergem cu avionul”, „Nu ar trebui să mai existe turism pe apă”, „Nu ar trebui să se mai importe nimic” și altele asemenea, care nu fac decât să trezească aversiune în fața curentului eco.  Nu poți să dai înapoi secole de evoluție tehnologică și să decretezi că, de mâine, gata, nu mai călătorim, nu mai cumpărăm nimic din afară, tragem toate vasele la mal și facem totul local. Asta doar sperie, înfurie și trezește rezistență în oameni, deci este fix contraproductiv.

Când mai cunosc asemenea persoane, îi întreb același lucru: cum trăiesc ei zilnic? Degeaba refuzi să zbori cu avionul și îți faci un titlu de glorie din asta, dacă în restul de 364 de zile din an nu depui efortul de a respecta toate lucrurile mici despre care vorbeam mai sus. E mult mai greu să trăiești zilnic așa decât să dai skip unui zbor.

Constanța este esențială și eu cred în a face tot ce poți. Atât cât poți. Dacă o faci cu convingere, gestul tău contează și „molipsește” și pe alții.

6. Concret, la nivel, personal ce ar trebui să facă fiecare penru a se simți o schimbare?

Cred că oamenii ar trebui să se uite un pic în jurul lor. Nu au nevoie de nimic în plus, doar de puțină strategie și conștientizare.  Să se gândească, înainte de a arunca gunoiul, unde îl aruncă și ce fel de gunoi aruncă.  Să nu mai cumpere tone de haine „de unică-folosință”, adică genul pe care-l cumperi azi și peste un sezon îl arunci sau îl dai, fiindcă ele consumă un volum imens de resurse și poluează enorm. Orice ar cumpăra, să cumpere „pe termen lung” și cu asumare: mai puține obiecte și mai bune.

Să renunțe pe cât posibil la plastic. Total nu se poate, dar măcar să „sărim” punga de la supermarket, pungile de plastic în care cântărim legumele (eu am descoperit niște săculeți textili minunați), produsele ambalate în metri de plastic și alte lucruri mici, zilnice.

Să iubim animalele, să le protejăm, să fim blânzi. Să ne gândim că acțiunile noastre se răsfrâng nu doar asupra planetei la nivel abstract, ci asupra unor suflete, a unor ființe vii, care nu au nicio vină. Imaginea cu acea broască țestoasă care a crescut cu o pungă de plastic în jurul carapacei încă mă urmărește….

7. Tu ce faci concret pentru a conserva bunurile oferite de natură?

Toate cele de mai sus. Nu perfect, mai am și eu momente – tot mai rare – în care, spre exemplu, uit acasă punga textilă și am un sentiment de „Epic failure”. Era un meme simpatic, cu imaginea unui tip care ceruse pungă de plastic la supermarket, fiindcă o uitase pe a lui, și sub poză scria „Planet Earth, I’ve failed you again!”.

Lăsând gluma, în România ne lipsește mult infrastructura care să ajute demersurile de reciclare, însă pași mici și importanți se fac zilnic. Eu sunt optimistă, pentru că oamenii încep să aibă pretenții mai mari de la brandurile pe care le cumpără, de la edilii orașelor, de la ei înșiși. Cu asta începe totul. Te schimbi cu adevărat doar în momentul în care îți dai seama că nu te mai simți împăcat cu acest „merge și așa” și că vrei mai mult. Nu pentru că te vede cineva sau pentru că „dă bine”, ci pentru că așa simți tu să fii. Asta înseamnă adevărata schimbare.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top