Începutul lunii aprilie ne-a găsit pe meleaguri „călărășene”, acolo unde punem la cale împreună cu prietenii de la Outhentic Cycling Romania dezvoltarea unor trasee de biciclete de-a lungul bogățiilor natural din jurul sitului Natura 2000 Ciocănești-Dunăre.
Și cum bogățiile naturale sunt în strânsă legătură cu oamenii care locuiesc în zonă, ne-am oprit să facem cunoștință cu cei care se luptă cu provocările păstrării și perpetuării patromoniului cultural din zonă.
Colega noastră Corina Gheorghiu, este cea care a împărtășit cu noi ceea ce a văzut și simțit pătrunzând în lumea acestor meleaguri.
Un proverb românesc spune că ”meseria este brățară de aur”. Meșteșugarii români însă par că poartă cu ei o povară a trecutului și mai puțin o valoare inestimabilă. Aceasta este realitatea în satele din sudul României și probabil nu numai acolo.
Oamenii locului, cu suflete din cele mai frumoase și mâini muncite, sunt singurii care mai știu aceste meșteșuguri. Din mâinile lor ies coșuri împletite, ies scaune ca cele pe care stăteau bunicii noștri atunci când se așezau la masă, din mâinile lor ies potcoave, butoaie sau bărci.
Poți sta ore în șir să te uiți cum aceste mâini, prelungiri ale instrumentelor pe care le utilizează zi de zi, dau o nouă viață materialelor pe care le ating. Nu poți să nu admiri îndemânarea dobândită cu răbdare și perseverență de-a lungul zecilor de ani, nu poți să nu admiri mișcările cursive. Oamenii aceștia își știu meseria așa cum fiecare dintre noi știm să respirăm!
Deși mulți dintre noi suntem conștienți de valoarea acestor meșteșuguri, le privim neputincioși cum dispar odată cu ultimii meșteri care nu au avut cui să dea mai departe manualul nescris al meșteșugului lor.
Locul scaunului făcut de rudarul din satul Mănăstirea nu este în muzeu, locul lui este în casele fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea târgul de duminică rămâne singurul loc în care își mai poate vinde produsele. Când m-am dus la el la poartă, nea Vergică stătea pe un morman de așchii, înconjurat de mai multe scaune pregătite pentru târg. Nici unul dintre copiii lui nu a preluat meșteșugul, nimeni din sat nu mai este interesat să îl ducă mai departe.
Aceeași este și situația lui Marin Toma, zis și nea Rusu. Este mult prea bătrân să mai împletească iarna. Frigul îi intră în oase și îl dor mâinile. Împletitul nu e treabă ușoară. Bețele de răchită trebuie pregătite, curățate, tăiate, înmuiate, despicate, subțiate astfel încât să poată fi împletite cu măiestrie. Nea Rusu aștepta să vină vremea bună pentru a începe treaba, nu se gândește să renunțe.
Când ai zice că mai rău nu se poate, descoperi că sunt meșteri pentru care pur și simplu nu mai există cerere. Ai crede probabil că, într-un sat din apropierea Dunării, să repari bărci este o meserie sigură. Nu și pentru nea Fiță. Din sat, încet, încet au dispărut pescarii. După îndiguirea Dunării, în zonele desecate, s-a practicat un tip de agricultură din ce în ce mai neprofitabil. Chiar și asa veniturile nu au intrat în casele sătenilor. Cu toate acestea, nea Fiță este vesel, zâmbește cald și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru viața pe care o duce. El nu mai repară bărci dar, fiind tâmplar, găsește oricând ceva de reparat prin bătătură. Ne-a arătat o ușă făcută de bunicul său și altele făcute de el, tot ce pot spune este că minimalismul nu și-a găsit locul la el în casă. Ușile sunt făcute să le admiri și să dureze peste generații, dovadă fiind însăși ușa bunicului. Nea Fiță muncește toată ziua, el spune că la țară numai cine nu vrea să muncească, nu muncește.
După astfel de întâlniri rămân cu un sentiment amestecat de încredere și disperare. Încredere în oameni, în puterea lor de a crea și de a îndrepta lucrurile acolo unde sunt strâmbe și disperare în fața neputinței.
Mai este vreo șansă ca aceste meșteșuguri să fie salvate? Probabil că nu. Ele vor dispărea odată cu făuritorii lor. Semințele meșteșugurilor nu mai găsesc sol fertil în satele din sudul României pentru a supraviețui peste generații.
Multe tradiții s-au schimbat de-a lungul veacurilor, este în firea lucrurilor ca multe să se schimbe și de acum în colo. Nevoia continuă de a ne îmbunătăți traiul a simplificat multe din activitățile care, odinioară, reprezentau rațiunea de a trăi. Munca pământului, grija pentru animalele din bătătură, lucrul din serile de iarna la ia pe care o vei purta la primăvară cu mândrie, toate acestea au fost simplificate până la dispariție.
Activitatea a fost realizată în cadrul proiectului „Dezvoltarea economiei locale și conservarea naturii în lunca Dunării” (LENA – Local Economy and Nature Conservation in the Danube Region) care își propune să consolideze abordări comune și integrate și politici în folosul conservării și utilizării sustenabile a zonelor protejate (Natura 2000) în lunca Dunării și de-a lungul afluenților, care să ducă la crearea unor noi surse de venit în zonă bazate pe natură. Află mai multe despre proiect aici.